Primirea veștii unui diagnostic de TSA pentru propriul copil reprezintă pentru părinți un moment copleșitor, încărcat de emoții negative, confuzie și nesiguranță.

Dacă reacțiile de răspuns la confruntarea cu această situație variază, principala nevoie este una comună: aceea de a identifica resursele necesare – emoționale, psihice, financiare etc – pentru a reuși să integreze această veste în viața lor și pentru a înțelege cum se pot adapta la schimbările care urmează să se producă.

 

Ce putem face, deci, în calitate de specialiști pentru a-i ajuta

pe părinți să navigheze acest început dificil de drum?

  • Îi ajutăm să înțeleagă diagnosticul – După finalizarea procesului de evaluare complexă (psihiatrică, psihologică, excluderea altor afecțiuni medicale, evaluarea psihocomportamentală în toate mediile de interes) acesta reprezintă un prim pas esențial ce presupune descrierea și explicarea obiectivă a caracteristicilor specifice tulburării din spectrul autist, pentru a-i ajuta să înțeleagă în mod real adevăratele nevoi ale copilului, modul în care acest diagnostic va influența dinamica familiei, precum și direcția potrivită cu privire la așteptările pe car ele stabilesc la începutul procesului de intervenție.
  • Îi ghidăm către terapie individuală sau grupuri de suport – Printre primele și cele mai importante aspecte analizate de către echipa de specialiști se află starea emoțională și psihică a părintelui în contextul aflării diagnosticului și, implicit, o serie de recomandări referitoare la modalitățile adecvate căutare a sprijinului adecvat – psihoterapie individuală, grupuri de suport pentru părinții copiilor cu dizabilități etc. De asemenea, este foarte important ca părintele să identifice grupul social de suport – este esențială atenția oferită relației de cuplu (dacă aceasta există), a relației cu familia extinsă sau cu prietenii etc – pentru a evita izolarea socială și pentru a primi sprijinul de care are nevoie. Este esențial ca părintele să accepte ideea că a avea grijă de mine este singura cale de a putea avea grijă și de copilul meu.

 

  • Îi ajutăm să pună bazele unei relații pozitive cu propriul copil – Atunci când vorbim despre începutul procesului de intervenție este recomandat ca accentul să cadă pe a-i învăța pe părinți cum pot interacționa, cum pot comunica, și cum se pot juca cu propriul copil, înainte de a aborda oricare alte obiective. Un început pozitiv din acest punct de vedere va crește motivația părintelui de a se implica în procesul terapeutic, precum va influența și măsura în care părintele va menține în timp aceste comportamente care definesc implicarea activă în procesul de intervenție.

 

  • Îi ajutăm să înțeleagă ce înseamnă procesul de recuperare – Treptat, pe măsură ce relația părinte-copil devine una pozitivă, iar părintele observă faptul că are succes atunci când încearcă să pună în practică recomandările primite, formarea părintelui poate deveni din ce în ce mai specifică, respectând ritmul acestuia de învățare și urmărind în permanență motivația acestuia de a se implica în cele propuse. În acest sens, analistul comportamental poate realiza sesiuni de training cu părintele, acesta poate participa la diferite cursuri de formare, precum poate primi feedback cu privire la o serie de obiective stabilite împreună cu echipa de terapie pe care le implementează în mediul de acasă și le surprind video, spre exemplu.

 

  • Îi ajutăm să înțeleagă care este rolul lor în procesul de recuperare – Este esențial că echipa de specialiști să îl ajute pe părinte să înțeleagă rolurile sale multifațetate – acela de părinte, co-terapeut sau reprezentat al nevoilor și drepturilor propriului copil, spre exemplu. Fiecare dintre aceste roluri joacă un rol important în procesul de recuperare, iar ignorarea unora dintre acestea ar putea duce la un dezechlibru atât pentru părinte, cât și pentru copil.